Un
nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate...D-zeu rabdă şi
pe buni şi pe răi, domnul istoric are idei antinaţionaliste care provoacă polemici.
Afirmaţia respectivului în privinţa Transilvaniei: “Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre
principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale
fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin
elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a
vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un
drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar
nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi
discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată
Transilvania.”
Este ora 23:48, alături de colegii de la
jandarmerie şi poliţie privesc uşor surprins puhoiul de lume ce navăleşte brusc
către lăcaşul de cult…oare unde au stat ascunşi până la această oră?
Provenind din mediul
rural, sunt obişnuit să văd lumea venind pentru slujba din
noaptea de înviere cu mult mai devreme, dar aici se pare că apropierea de D-zeu
se reduce doar la o prezenţă meteorică prin curtea bisericii şi la rugămintea
mormăită de a permite aprinderea unei lumânări.
Îmi
iau echipamentul şi mă deplasez alături de un coleg spre un punct din curtea
bisericii care să îmi permită observarea facilă a mulţimii, care se înghesuie, dă
din coate, se calcă în picioare doar să ajungă cât mai aproape de locul unde
este amplasată Sfânta Lumină adusă de la Ierusalim.
Din
boxele amplasate pe faţada bisericii izvorăsc vocile melodioase ale corului
bisericesc, cineva se joacă la staţia de amplificare perturbând sunetul cu o
scârţâială care imi scrijeleşte timpanul. Lângă mine se opreşte un cuplu, el cca
28-30 de ani, nebărbierit, cu un aspect mai mult decât neglijent şi o privire
uşor ironică, ea până în 25 de ani, cu nişte ochelari de vedere foarte finuţi,
care îi pun în evidenţa ochii de un verde pătrunzător. Din staţia pe care o am
în dotare se aud radiograme care zboară prin eter... Victoria la caz...444 Ramforsa
începem deplasarea...micşorez volumul la un nivel pe care să îl pot auzi fără să
deranjez persoanele din jurul meu.
Privesc
uşor detaşat mulţimea, analizez involuntar chipurile care se perindă uşor prin
faţa mea, un întreg mozaic de expresii faciale, unele triste, mohorâte, parcă
împietrite, altele vesele, pline de viaţă şi debordând de mulţumire. În
difuzorul staţiei mele se aude indicativul unităţii de care aparţin, simt cum
pulsul se accelerează brusc, degetele se încleştează uşor imperceptibil, iar
muşchii feţei rămân parcă suspendaţi într-un rictus aproape tâmp, vocea
dispecerului este precipitată şi asta indică faptul că situaţia nu este tocmai
roz.
Partea
aşa zis bărbătească a cuplului mai sus pomenit se uită cu o privire siderată la
mine, fapt care mă face să privesc uşor nedumerit şi întrebător la el. Se
apropie de mine şi cu tonul ridicat îmi spune: „Bă eu am venit să ascult zlujba
nu să audă urechea mea radiu tău”.
Mă
întorc spre el şi îi comunic politicos că volumul „radiului” este minim, iar
perturbarea „zlujbei” şi vătămarea urechilor dânsului nu intră în competenţele
mele. Unul din colegii de la jandarmerie se îndreaptă spre mine, mă întreabă
dacă sunt probleme uitându-se evocator către interlocutorul meu, îl lămuresc
asupra dialogului cu respectivul individ. Se apropie de el şi îl interpelează
cerându-i să se legitimeze, acesta bângui ceva indescifrabil, privirea arogantă
se schimbă subit întruna de copil prins cu mâna în borcanul cu prăjituri.
Începe să se scotocească febril prin buzunare, din gură s-a încep să iasă tot
felul de onomatopee, mă apropii de el şi îi şoptesc: „Domnu` am rugămintea să coborâţi tonul, tulburaţi
slujba şi solemnitatea acestei procesiuni”…pe epoletul drept un mic înger cu corniţe face
tumbe de bucurie şi rânjeşte satisfăcut.
Mă retrag la locul meu, între timp lumea a
început să se retragă, au “luat” lumină şi grăbiţi părăsesc curtea lăcaşului,
colegul de la jandarmerie vine lângă mine şi zâmbind ştrengăreşte îmi spune că
individual avea buletinul expirat de cca 2 luni. Priveşte la staţia mea şi mă
întreabă dacă echipajele noastre aflate în alte locaţii religioase au dat prin
staţie că se retrag, îi spun că noi avem ordin să ne retragem doar în momentul
în care considerăm că prezenţa noastră nu mai este
necesară. Mormăie ceva şi îşi scoate propria staţie, apasă butonul de emisie şi
turuie la foc automat : „Stupul, Stupul, sunt Nervosul 55 la locaţia
noastră defluire totală, mai sunt 2 unităţi în interior, ne retragem.”
Mă salută şi îmi urează servici uşor şi fără incidente.
Privesc
curtea în care se mai învârt 3-4 enoriaşi şi mă îndrept către pridvorul
bisericii, în interior mai sunt cca 15 persoane, mă întorc agale şi SURPRIZĂ în
faţa mea nebărbieritul, se apropie de mine şi cu o voce aproape smerită îmi
spune „Bă nenică da` daţi dracu` mai sunteţi, mirosiţi omu` cu probleme aşa pe
neveu...hai Cristoşel a înviat, că nu port necaz la băieţaşi”, răspund zâmbind uşor „Adevărat a Înviat” şi în gând îmi pare rău de
bucuria ce am simţit-o când a fost luat la întrebări de jandarm...pe epoletul stâng un mic înger stă în genunchi şi cu faţa luminată surâde
mulţumit.
O noapte de Înviere ca toate celelalte, dar
incomparabilă cu cele din satul meu natal, am o strângere de inimă când mă
gândesc acolo, prin faţa ochilor se perindă chipul bătrânului preot Stelică şi
în urechi îmi răsună vocea-i uşor bâlbâită dar extrem de caldă şi mângâietoare…dulci
amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat.
A trecut ceva timp de la ultima
postare, chiar foarte mult, timpul îmi este drămuit în funcţie de nevoile de
moment. Dar să revin la ceea ce doream să postez, vorba lungă sărăcia omului.
Zilele acestea, mai precis 1 - 5
aprilie, au fost dedicate programului ''Şcoala Altfel - Să ştii mai multe, să
fii mai bun''. Programul sa derulat în toate şcolile şi a constat în derularea
unor activităţi cu caracter non formal, propunându-şi implicarea elevilor şi a
dascălilor în activităţi extracurriculare şi extraşcolare interesante, care să
pună în valoare talentele copiilor, preocupările şi competenţele lor în domenii
cât mai diverse şi mai interesant.
Ministerul Afacerilor Interne şi
structurile subordonate au dat gir şi au venit în sprijinul acestui program,
punând la dispoziţia doritorilor posibilitatea de a vizita locaţiile şi a
interacţiona cu angajaţii respectivelor structuri.
Astfel, unitatea de care aparţin
a fost şi ea parte din respectivul program, a fost ceva de vis, în fiecare zi
au venit cel puţin 4-5 grupuri de copii avizi de cunoaştere şi extrem de
iscoditori. Colegii mei au oferit lecţii demonstrative de folosire a
mijloacelor de intervenţie pe care le avem în dotare. Încântarea micuţilor a
fost una de amploare, cu explozii de urale şi tot felul de scandari, care mai
de care mai interesante.
Sper ca
acest program să se menţină şi în ani următori, este plăcut să vezi că aceşti
copii sunt atraşi de munca noastră şi că doresc să devină şi ei la rândul lor luptători
pentru vieţile şi bunurile celor afectaţi de incendii, inundaţii etc.
Oare cuvintele spuse in copilarie „Cand o sa fiu mare am sa ma fac… ” pot deveni realitate in timp ?
In copilarie, imaginatia este confundabila cu realitatea, astfel imaginatia contopita cu povestile auzite, filmele vizionate, cartile citite au darul sa stimuleaze aparitia in subconstient a atractiei catre meseriile personajelor.
De cate ori v-ati inchipuit ca sunteti un personaj de poveste, o zana, o mica cenusareasa, un super erou sau un soldatel de plumb, care face si drege ?
Eu visam cu ochii deschisi sa ajung comisar, si nu unul oricare, ci chiar comisarul Moldovan din ecranizarile si in interpretarea magistrala a domnului Sergiu Nicolaescu (aveam si o trusa cu dotari din plastic, gen pistol cu ventuze si o pereche de catuse) sau un soi de explorator din cartile lui Jules Verne care sa exploreze lumea (ce curele mai luam la fund, pentru ca ii rupeam riglele de desen lui tata), iar sora mea care era ocupata zilnic cu mozolirea papusilor cu ciocolata si cu tunsul lor, vroia sa fie cand „cofetarita” cand „dotolita”, avea si o trusa cu stetoscop, seringa etc... saraca Drina, avea 15-16 ani era un fel de babysitter "ceausist", pe care o aducea mama sa aiba grija de noi cat era la serviciu, numai ea stia ce indura din partea noastra.
Revenind asupra temei, pana la varsta de 20 ani suntem doar simpli absorbanti de informatii, necopti din punct de vedere al discernamantului si al intelectului. Suntem dependenti de parinti sau de tutori ca acestia sa ne ofere un suport palpabil si o paleta intelectuala, sociala, culturala, spirituala cat mai vasta, fara a ne obliga la adoptarea unor concepte identice cu ale lor, astfel ca noi, adolescenti fiind, sa putem decide singuri ce este mai bine pentru noi, fara a fi perturbati sau influentati.
Asta in teorie, in practica este cu totul diferit, cel putin in provincie exista un trend in perioada 1995/2005, cand era „obligatoriu” ca baiatul sa imbrace haina statului (subofiter/ofiter politie sau armata) si fata medic/asistent medical. Banuiesc ca motivele erau legate de siguranta locului de munca, respectul dobandit si nu in ultimul rand bunastarea materiala, motive care astazi sunt nule, fiind inexistente.
Acum trendul este altul, baiatul „bodyguard” (paznic) licentiat la X facultati, minim 2 credite bancare, ori cu minim una plecare la munca in strainatate (cu precadere in Spania si Anglia) si cu posibilitati de 99,99% sa plece din nou pentru a supravietui…iar fata acasa cu parintii (2-3 ani picata la bac) asteptand sa vina Fat Frumos cu masina inmatriculata made in Bulgaria cu boxele rasunand de manele, ori la „facultati” in capitala, insirand nopti nedormite dar acceptabil remunerate la studioul de video-cheat sau masaj, cu certe sanse sa intemeieze o „familie” alaturi de un client casatorit, trezindu-se la varsta de 35 de ani cu 1-2 prunci in brate, fara serviciu, fara posibilitati materiale, deprimata si aratand precum raposata mea bunica la etatea de 60 de ani.
In concluzie, cuvintele care devin realitate sunt extrem de rare si adesea controversate, societatea din tara noastra nu ofera nimic care sa motiveze la o munca onesta, onorabila…parca am fi in lumea din filmul lui Caranfil, „Filantropica”…imi dainuie in memorie o replica extrem de actuala „Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana”, trist dar adevarat… si sloganul comunist „Munca este bratara de aur” „rugineste” undeva pe fundul Dambovitei…1 bacalaureat picat, 2 bacalaureate picate, 3 bacalaureate …cu toate ca am o imaginatie bogata, nici nu imi pot inchipui ca generatia de astazi imi va asigura pensia de maine.
