Oare cuvintele spuse in copilarie „Cand o sa fiu mare am sa ma fac… ” pot deveni realitate in timp ?
In copilarie, imaginatia este confundabila cu realitatea, astfel imaginatia contopita cu povestile auzite, filmele vizionate, cartile citite au darul sa stimuleaze aparitia in subconstient a atractiei catre meseriile personajelor.
De cate ori v-ati inchipuit ca sunteti un personaj de poveste, o zana, o mica cenusareasa, un super erou sau un soldatel de plumb, care face si drege ?
Eu visam cu ochii deschisi sa ajung comisar, si nu unul oricare, ci chiar comisarul Moldovan din ecranizarile si in interpretarea magistrala a domnului Sergiu Nicolaescu (aveam si o trusa cu dotari din plastic, gen pistol cu ventuze si o pereche de catuse) sau un soi de explorator din cartile lui Jules Verne care sa exploreze lumea (ce curele mai luam la fund, pentru ca ii rupeam riglele de desen lui tata), iar sora mea care era ocupata zilnic cu mozolirea papusilor cu ciocolata si cu tunsul lor, vroia sa fie cand „cofetarita” cand „dotolita”, avea si o trusa cu stetoscop, seringa etc... saraca Drina, avea 15-16 ani era un fel de babysitter "ceausist", pe care o aducea mama sa aiba grija de noi cat era la serviciu, numai ea stia ce indura din partea noastra.
Revenind asupra temei, pana la varsta de 20 ani suntem doar simpli absorbanti de informatii, necopti din punct de vedere al discernamantului si al intelectului. Suntem dependenti de parinti sau de tutori ca acestia sa ne ofere un suport palpabil si o paleta intelectuala, sociala, culturala, spirituala cat mai vasta, fara a ne obliga la adoptarea unor concepte identice cu ale lor, astfel ca noi, adolescenti fiind, sa putem decide singuri ce este mai bine pentru noi, fara a fi perturbati sau influentati.
Asta in teorie, in practica este cu totul diferit, cel putin in provincie exista un trend in perioada 1995/2005, cand era „obligatoriu” ca baiatul sa imbrace haina statului (subofiter/ofiter politie sau armata) si fata medic/asistent medical. Banuiesc ca motivele erau legate de siguranta locului de munca, respectul dobandit si nu in ultimul rand bunastarea materiala, motive care astazi sunt nule, fiind inexistente.
Acum trendul este altul, baiatul „bodyguard” (paznic) licentiat la X facultati, minim 2 credite bancare, ori cu minim una plecare la munca in strainatate (cu precadere in Spania si Anglia) si cu posibilitati de 99,99% sa plece din nou pentru a supravietui…iar fata acasa cu parintii (2-3 ani picata la bac) asteptand sa vina Fat Frumos cu masina inmatriculata made in Bulgaria cu boxele rasunand de manele, ori la „facultati” in capitala, insirand nopti nedormite dar acceptabil remunerate la studioul de video-cheat sau masaj, cu certe sanse sa intemeieze o „familie” alaturi de un client casatorit, trezindu-se la varsta de 35 de ani cu 1-2 prunci in brate, fara serviciu, fara posibilitati materiale, deprimata si aratand precum raposata mea bunica la etatea de 60 de ani.
In concluzie, cuvintele care devin realitate sunt extrem de rare si adesea controversate, societatea din tara noastra nu ofera nimic care sa motiveze la o munca onesta, onorabila…parca am fi in lumea din filmul lui Caranfil, „Filantropica”…imi dainuie in memorie o replica extrem de actuala „Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana”, trist dar adevarat… si sloganul comunist „Munca este bratara de aur” „rugineste” undeva pe fundul Dambovitei…1 bacalaureat picat, 2 bacalaureate picate, 3 bacalaureate …cu toate ca am o imaginatie bogata, nici nu imi pot inchipui ca generatia de astazi imi va asigura pensia de maine.
