Este ora 23:48, alături de colegii de la
jandarmerie şi poliţie privesc uşor surprins puhoiul de lume ce navăleşte brusc
către lăcaşul de cult…oare unde au stat ascunşi până la această oră?
Provenind din mediul
rural, sunt obişnuit să văd lumea venind pentru slujba din
noaptea de înviere cu mult mai devreme, dar aici se pare că apropierea de D-zeu
se reduce doar la o prezenţă meteorică prin curtea bisericii şi la rugămintea
mormăită de a permite aprinderea unei lumânări.
Îmi
iau echipamentul şi mă deplasez alături de un coleg spre un punct din curtea
bisericii care să îmi permită observarea facilă a mulţimii, care se înghesuie, dă
din coate, se calcă în picioare doar să ajungă cât mai aproape de locul unde
este amplasată Sfânta Lumină adusă de la Ierusalim.
Din
boxele amplasate pe faţada bisericii izvorăsc vocile melodioase ale corului
bisericesc, cineva se joacă la staţia de amplificare perturbând sunetul cu o
scârţâială care imi scrijeleşte timpanul. Lângă mine se opreşte un cuplu, el cca
28-30 de ani, nebărbierit, cu un aspect mai mult decât neglijent şi o privire
uşor ironică, ea până în 25 de ani, cu nişte ochelari de vedere foarte finuţi,
care îi pun în evidenţa ochii de un verde pătrunzător. Din staţia pe care o am
în dotare se aud radiograme care zboară prin eter... Victoria la caz...444 Ramforsa
începem deplasarea...micşorez volumul la un nivel pe care să îl pot auzi fără să
deranjez persoanele din jurul meu.
Privesc
uşor detaşat mulţimea, analizez involuntar chipurile care se perindă uşor prin
faţa mea, un întreg mozaic de expresii faciale, unele triste, mohorâte, parcă
împietrite, altele vesele, pline de viaţă şi debordând de mulţumire. În
difuzorul staţiei mele se aude indicativul unităţii de care aparţin, simt cum
pulsul se accelerează brusc, degetele se încleştează uşor imperceptibil, iar
muşchii feţei rămân parcă suspendaţi într-un rictus aproape tâmp, vocea
dispecerului este precipitată şi asta indică faptul că situaţia nu este tocmai
roz.
Partea
aşa zis bărbătească a cuplului mai sus pomenit se uită cu o privire siderată la
mine, fapt care mă face să privesc uşor nedumerit şi întrebător la el. Se
apropie de mine şi cu tonul ridicat îmi spune: „Bă eu am venit să ascult zlujba
nu să audă urechea mea radiu tău”.
Mă
întorc spre el şi îi comunic politicos că volumul „radiului” este minim, iar
perturbarea „zlujbei” şi vătămarea urechilor dânsului nu intră în competenţele
mele. Unul din colegii de la jandarmerie se îndreaptă spre mine, mă întreabă
dacă sunt probleme uitându-se evocator către interlocutorul meu, îl lămuresc
asupra dialogului cu respectivul individ. Se apropie de el şi îl interpelează
cerându-i să se legitimeze, acesta bângui ceva indescifrabil, privirea arogantă
se schimbă subit întruna de copil prins cu mâna în borcanul cu prăjituri.
Începe să se scotocească febril prin buzunare, din gură s-a încep să iasă tot
felul de onomatopee, mă apropii de el şi îi şoptesc: „Domnu` am rugămintea să coborâţi tonul, tulburaţi
slujba şi solemnitatea acestei procesiuni”…pe epoletul drept un mic înger cu corniţe face
tumbe de bucurie şi rânjeşte satisfăcut.
Mă retrag la locul meu, între timp lumea a
început să se retragă, au “luat” lumină şi grăbiţi părăsesc curtea lăcaşului,
colegul de la jandarmerie vine lângă mine şi zâmbind ştrengăreşte îmi spune că
individual avea buletinul expirat de cca 2 luni. Priveşte la staţia mea şi mă
întreabă dacă echipajele noastre aflate în alte locaţii religioase au dat prin
staţie că se retrag, îi spun că noi avem ordin să ne retragem doar în momentul
în care considerăm că prezenţa noastră nu mai este
necesară. Mormăie ceva şi îşi scoate propria staţie, apasă butonul de emisie şi
turuie la foc automat : „Stupul, Stupul, sunt Nervosul 55 la locaţia
noastră defluire totală, mai sunt 2 unităţi în interior, ne retragem.”
Mă salută şi îmi urează servici uşor şi fără incidente.
Privesc
curtea în care se mai învârt 3-4 enoriaşi şi mă îndrept către pridvorul
bisericii, în interior mai sunt cca 15 persoane, mă întorc agale şi SURPRIZĂ în
faţa mea nebărbieritul, se apropie de mine şi cu o voce aproape smerită îmi
spune „Bă nenică da` daţi dracu` mai sunteţi, mirosiţi omu` cu probleme aşa pe
neveu...hai Cristoşel a înviat, că nu port necaz la băieţaşi”, răspund zâmbind uşor „Adevărat a Înviat” şi în gând îmi pare rău de
bucuria ce am simţit-o când a fost luat la întrebări de jandarm... pe epoletul stâng un mic înger stă în genunchi şi cu faţa luminată surâde
mulţumit.
O noapte de Înviere ca toate celelalte, dar
incomparabilă cu cele din satul meu natal, am o strângere de inimă când mă
gândesc acolo, prin faţa ochilor se perindă chipul bătrânului preot Stelică şi
în urechi îmi răsună vocea-i uşor bâlbâită dar extrem de caldă şi mângâietoare…dulci
amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat.
