miercuri, 31 mai 2017

DOAR O ALTĂ LUPTĂ



"O ŢIGARĂ ESTE O PIPĂ CU UN FOC LA UN CAPĂT ŞI UN PROST LA CELĂLALT."

Sus în Dealul Spirii vin consilierii,
Din lipsă de spațiu "La Proțap" adastă frații,
Mării se vorbiră și se sfătuiră,
Ca de dimineață, cu flayere `n brațe,
La metrou Unirii toții să rupă norma,
Ca pe fumătorii, întâlniți în cale,   
Cu o vorbă bună și un zâmbet mare,
Sa îi convertească la o viață bună,
Fără iarba dracu` sau țigare `n gură!"


Ziua mondială fără tutun




            Timpul de afară este plumburiu, asta mă face să uit subit de "dulcele" tramvai 14 și să grăbesc pasul către un taxi care parcă zâmbește zgubilitic în așteptare de clienți. Mă fac comod pe bancheta din spate și dupa cca 1 km constat rânjind ca un apucat cĂ am uitat acasă telefonul, strâng ușor din buze ăi mormai o înjurătură în dulcele grai al mahalaleor la adresa grabei cu care am plecat. Privesc puțin crispat pe geam cum se deruleaza priveliștea anostă și cenușie a clădirilor aflate pe strada Traian, care pur și simplu parcă stau încă pe verticală ținute de o mână nevazută să nu se prăbușească și  mă blagoslovesc în gând din nou pentru uitarea telefonului, ce aș mai fi butonat ecranul ăla.... Unde mă grăbesc?  Cu ceva timp în urmă la una din ședintele Asociației Dealul Spirii a Capitalei una din propunerile privind militarea împotriva fumatului s-a materializat prin hotărârea de a întreprinde acțiuni diversificate în încercarea de a trezi rațiunea semenilor. Așa că astăzi fiind data de 31.05.2017 (Ziua Mondială fără Tutun) acțiunea noastră merită și trebuie făcută cunoscută, președintele asociației Ion Petre s-a implicat serios în acest gen de activități reușind să stârnească și apetitul nostru al consilierilor, paradoxul este că eu sunt fumător, nu unul extrem dar "tutunez" cam 2 pachete pe săptămână, am circumstanțe atenuante conform proverbului ”Fă ce spune popa, nu ce face popa!”.
            Acțiunea de astăzi s-a desfășurat în zona gurilor de metrou de la Unirii, Pipera și Victoria, zone destul de aglomerate, afluxul de persoane fiind unul covârșitor între orele 07:00 - 10:00 și 18:00 - 20:00.
            Pe stația aflată în taxi se aude un "inteligent" care tot emite păreri în privința legislației taximetriei, din cand în cand se aud voci din eter care susțint nebunia "deșteptului" și il fac și mai vivace în argumentări, ceea ce mă face să îl gratulez cu voce tare expediind involuntarb ceva invective. Șoferul zâmbește ușor ironic, mă privește în oglinda retrovizoare și schimbă canalul stației, tocmai la fix, deja eram exasperat de elucubrațiile "inteligentului”, și spre fericirea mea observ că am ajuns la destinație, așa că îi întind scurt banii pe cursă și cobor în mare viteză. Mă arunc pur și simplu printre mașinile oprite la semafor, și voilà (vorba francezului), am ajuns exact la timp, colegii și copii care participă la această acțiune tocmai se pregătesc de start, apuc o mână de flayere și încep să mă învart în furnicarul de oameni. Nebunie totală, lumea trece grabită, parcă numai de noi nu au timp, colegul Ariton se fixează strategic lângă un loc unde este prezentă un fel de scrumieră stradală, împarte câteva flayere sub privirile întrebătoare ale fumătorilor care parcă sunt în transă cand aud cu ce ne ocupăm, au privirile ușor tulburate și zâmbesc aiuriți dând din cap repetitiv. De mine se apropie o tipa bine, fac un pas sprea ea, se uită la mine precum o căprioară prinsă în farurile unei mașini noaptea și pasează țigarea din mâna dreaptă în mâna stângă uitându-se ușor întrebătoare la mine, încep să turui un speech conceput ad-hoc, zâmbește ușor stingheră și întinde mâna să primească flayerul, își cere niște scuze bâlbâite de parcă am certat un copil mic și se îndepărtează cu pași repezi.
            La cca 100 de metri în fața mea, copii care participă alături de noi împart cu nesaț fluturașii și se bucură cu candoare de atenția cu care sunt priviți și ascultați, unul dintre ei aleargă spre una dintre fetele aflate cu noi și strigă ușor exaltat ”Mami, mami, mami am dat tot, mai vreau mami!”. Un ușor fior de satisfacție îmi mângâie orgoliul ascuns, trecătorii se opresc și îi ascultă pe copii, fac fotografii cu ei, impactul este cel scontat, un tip de culoare cu o coafură "made în Jamaica" se oprește, primește un flayer de la un copil care se pierde pentru câteva secunde uitând speech-ul, își revine când simte mâinile protectoare ale mamei pe umerii firavi, începe să vorbească aproape șoptit dar foarte articulat, tipul asculta fascinat la cele spuse de puști, il mangâie ușor pe creștet îl felicită și spune în engleză ” Bro give me fiveridicând sugestiv palma pentru salutul ștrengăresc.   Sincer, am devenit subit invidios pe succesul puștiului, așa că am schimbat speech-ul din mers, de la "Mă scuzați, sunteți fumător/fumătoare? Aveți 1 minut liber? Facem parte dintr-o asociație și încercăm prin acțiunea noastră să tragem un semnal de alarma împotriva fumatului." în unul de forță la care am adoptat și o privire de parcă eram la o descindere în forță. Impactul? MAXIM, în câteva minute am terminat de împărțit snopul de flayere aflat în brațe. Cei cărora le-am făcut prezentarea cred că au rămas cu ceva sechele, privirea și tonalitatea erau atât de intense că și eu mai aveam puțin să arunc căt colo pachetul de țigări aflat în buzunarul blugilor :)))
            Per total acțiunea a fost una de succes, lumea știe că existăm, că suntem prezenți și că ne facem treaba cu plăcere și dăruire. Pe parcursul acestei activități au fost distribuite un nr. cca 500 flayere și cca 500 cd-uri "Safe Quake", așteptăm un oarecare feedbak care în mod cert trebuie să fie unul pozitiv, mai jos am preluat de pe câteva site-uri date cu caracter informativ care merită parcurse.

https://www.agerpres.ro

            "În prezent, consumul de tutun este în scădere în țările cu venituri mai ridicate, dar este în creștere în multe state cu venituri medii sau mai scăzute. Astfel, între 1990 și 2009, consumul de tutun a fost în scădere cu 26% în Europa Occidentală, dar a fost în creștere cu 57% în Orientul Mijlociu și în Africa. Dacă în prezent, consumul de tutun duce la peste 7.000.000 de decese anual, se estimează că, în lipsa unor măsuri sporite, va duce la peste 8.000.000 de decese anual până în 2030.
            Ziua mondială fără tutun a fost instituită printr-o rezoluție adoptată de Organizația Mondială a Sănătății în 1987, urmând a fi marcată la 7 aprilie 1988, dată la care se împlineau 40 de ani de la fondarea OMS, notează site-urile http://www.who.int/ și http://www.dspb.ro/.
În 1988, însă, OMS a adoptat o nouă rezoluție, prin care marcarea acestei zile avea să aibă loc la 31 mai.
            Începând de atunci, an de an, la 31 mai, este marcată Ziua mondială fără tutun, printr-o serie de activități, susținute de guvernele locale, de organizații non-guvernamentale, dar și de simpli cetățeni, cu scopul de a crește gradul de conștientizare asupra riscurilor la care se expun consumatorii de tutun. Astfel, au loc manifestări și demonstrații publice, campanii și programe educaționale, conferințe și ședințe de consiliere, dar și acțiuni de promovare a unei legislații care să ajute la reducerea consumului de tutun.
            Mai multe state din Uniunea Europeană au impus legi ample privind interzicerea fumatului în locurile publice. În anul 2016, România s-a alăturat acestor state, prin adoptarea legii 15/2016 privind modificarea și completarea Legii nr. 349/2002 pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun, care a intrat în vigoare la 17 martie 2016.      Legea interzice fumatul în spațiile publice închise, în spațiile închise de la locul de muncă, în mijloacele de transport în comun, la locurile de joacă pentru copii, în unitățile sanitare, de învățământ, precum și în cele destinate protecției și asistenței copilului. "

http://canceratlas.cancer.org



 





























luni, 15 august 2016

NEPĂSAREA



"Din toate păcatele omeneşti, cel mai detestabil rămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indiferenţă a omului faţă de suferinţele şi durerile omului de lângă el." - Aurel Baranga
                                 

DE-A RÂSUL-PLÂNSUL PE LINIA LUI 43M

 

14 august 2016...ultima zi de răsfăț pe litoral, după o scurtă alergătură la Cimitirul Ortodox Central și o vizită în pași de  maraton prin Centrul Vechi al orașului Constanța, mă îndrept alene spre parcul Tomis, târăsc cu toata încredere trolerul, geanta de voiaj și rucsacul, parcă am plumb în picioare iar bagajele sunt grele și prea multe pentru o vacanță de 5 zile, privirile îmi sunt lipite de geamurile cochetelor magazine înșirate pe str.Mircea cel Bătrân, îmi aduce aminte de copilărie cănd mă trimitea mama să cumpăr pâine, iar la întoarcere spre casă trăgeam cu chiu cu vai bine cunoscuta pungă de 1 leu cu cele 4 pâini rotunde și atârnam cu privirile întâi pe geamul de la librăria din sat, unde tanti Tanța și nea Fănel librarul așezau cu meșteșug numai de ei știut tot felul de minunății, cărți, jucării, sau la geamurile mari și luminoase de la "Magazin Mixt" unde bătrânul "Catalin" Augustin și mai târziu nea Titi Cătălin și nea Gheorghiță împodobeau cu multă pricepere vitrinele de stăteam câteva zeci de minute cu gura căscată la bascheții chinezești sau la radioul RIC, așa zis strămoșul iPodu-lui...vremuri demult apuse.
Privesc puțin dezorientat după cineva care să îmi ofere ceva indicații, cei aproape 10 ani petrecuți în copilărie pe caldarâmurile din Inel II sunt nefolositori în contextul amplelor schimbări survenite în peisaj. Apelez la un cuplu trecut bine de 70 ani, binevoitori îmi indică ce mașină mă poate debarca la gară, un moșulică aflat în apropiere chiar merge cu mine pâna la marginea parcului explicând destul de savant cum trebuie să parcurg cei cca 300 de metri până în stația lui 2-43.
Ajung în stația mult căutată și aștept...și aștept...și iar aștept, 27 de minute pierdute din viață, parcă vine din capitală așa greu își face apariția. Și apar chiar doua mașini,       un 2-43 și un 43M, privesc puțin nelămurit și apelez la o doamnă mai dolofană să mă lămurească, care, cum, unde ajunge și mă lămurește în viteză "Dragule 43M este mai bun, te lasă exact la gara, 2-43 te va duce la poarta 6". Mă îndrept spre 2-43, tipa țipă din rărunchi și se burzuluiește la mine să mă urc în 43M pe un ton de ar baga și un surd în spital, cedez în ultimă instanță și mă îngrămădesc în 43M.
"Căldură mare, mon cher!" ar exclama Caragiale, și sincer parcă aș fi într-un cuptor imens, undeva în față lângă cabina șoferului se bănănăie un moșulică bine afumat, se ține de o bară dar stă mai mult sprijinit de ceilalți călători, mă pufnește puțin răsul dar îl maschez subtil sub o mustaceală și o privire aruncată pe geam.  Lângă mine pe scaune își fac "siesta" 5-6 puști de cca 18-19 ani, își aruncă unii altora ceva glume numai de ei înțelese, aș vrea să mă reped puțin în frezele lor și să îi "flocăiesc" puțin, stau pe scaune iar pe lângă ei stând în picioare sunt cîteva persoane înaintate în vîrstă, femei cu copii în brațe și domnișoare firave car par că se topesc în aerul încins.
Mașina șerpuiește alene pe străzile pline de gropi, mai pufăie din cănd în când la sosire sau plecare din stație, gândurile îmi zboară aiurea, intru și în criză de timp este ora 13:20 și parcă gara se află la capătul pământului, la ora 14:00 am transportul către capitală...uff.
La un moment dat mașină dă să plece din stația și se oprește ca poticnită, se aude o vânzoleală și ceva murmure, privesc la cabina șoferului și îl văd foarte agitat. Coaboară din mașină și tot gesticulează, lumea se uită pe geam la el ca la spectacol. Mă îndrept spre ușă să vad ce tot face de nu plecăm, în treacăt aud spunând pe cineva că a căzut un om pe șosea.
Mă precipit pe ușă, undeva în fața mașinii, căzut cu capul pe carosabil este acel moșulică care bănănăia mai devreme pe culoarul mașinii, tot încearcă să se ridice fără șanse de reușită, cei aflați în mașină vociferează iritați, câțiva mai vocali strigă mai în glumă mai în serios "Beați bă mințile acasă nu pă șosea", "Al dreacu bețiv îl poată dracii pe stradă", nici unul nu dă semne că ar vrea să îl ajute, alerg către cel căzut, de undeva de pe față îi curge sânge, un sânge roșu aprins care deja formează o mică baltă, lângă mine apare și o fată, bâlbîie ceva că ar lucra pe ambulanță.
Îi spun că trebuie să oprim sângerarea, mă corectează și spune "Poate hemostază...", o las ca pe ea, cere de la cineva din mașină un tricou, îi este dat un pachet cu șervețele umede și începe să le arunce în neștire pe capul celui căzut.
O rog să se liniștească și să sune la 112, iau câteva șervețele și șterg sângele de pe față, undeva deasupra piramidei nazale se vede o mică rană deschisă, presez locul cu șervețele și în același timp comunic cu respectivul, este conștient, vorbește detul de anevoios, răspunde mormăit, halena alcoolică îmi confirmă ce observasem mai devreme, beție totală...Doamne ce mai miroase a alcool amestecat cu parfumul provenit de la șervețele, brusc am o stare de greață.
Îl rog pe șofer să mă ajute să îl așezam în așa fel încât capul să fie puțin mai sus ca restul corpului, între timp fata vorbește cu cei de la 112, întreabă pe șofer ce adresă este, din poziția în care mă aflu observ lejer undeva sub coaroana copacului din stație o tabliță cu un număr și ceva mai încolo altă tabliță cu numele străzii, îi comunic adresa str.Răscoalei 1907 nr.61, șoferul adaugă la adresă numele stației Colegiul Constantin Brătescu, termină convorbirea și vine lângă pacient, încearcă și ea să vorbească cu el, aceleași bolboroseli fără noimă, se înțelege destul de greu un nume turcesc, încercăm toaletarea rănii, aplicam un alt pansament cu servețele parfumate și îl așezăm în poziția de siguranță. Pe locul în care căzuse am găsit o pereche de ochelari, o baterie de telefon și un șirag de mătănii, am așezat toate acestea lângă el să nu "facă"    picioare.
În tot acest timp nimeni, dar absolut nimeni nu a coborat din mașină să vadă dacă ne descurcăm (oare dacă îl buzunăream se manifesta cineva?), sau să ajute cu ceva, puștanii cu chef de glume au băgat coada între picioare coborând prin spatele mașinii și au urcat în mașina aflată în spate (cred că au făcut meditații acasă cu părinții pentru astfel de cazuri), la fel au procedat și ceilalți călători. Între timp se aude sirena ambulanței, din curtea de lângă stație apare un munte de bărbat care țipa ca nebunul să sunăm să vină SMURD-ul, încerc să îl lămuresc că deja am luat legătura la 112, NICI O ȘANSĂ, o ține pe a lui "Să vină SMURDU, aștia vin repede domle", insistă enervant "Bă nene cheamă SMURD-ul!", chiar se apucă să sune, noroc că sunetul sirenei se materializează cu apariția unei ambulanțe, timp de raspuns cca 7-9 minute.
Asistenta de pe ambulanță se apucă să își facă treaba, o ajut cu gulerul cervical, după care împreună cu șoferul ambulanței îl așezăm pe petrecăreț pe targă.
Îl chestionez pe șoferul mașinii cum s-a întâmplat totul...
Ce s-a întâmplat de fapt? Moșulică a coborât și din lipsă de frâne (alcoolul ce să îi faci!) s-a repezit cu fruntea în zidul clădirii din față, acum nici zidul nu a rămas dator, îi trase o zgaibă de toată frumusețea pe față și îi înfipse un șpiț în dos încât la aruncat grămadă pe pomul aflat lângă stație, pomul a avut și el mândria lui și nu la ținut în brațe, așa a ajuns cu capul pe carosabil, la cca 1 metru în fața roții dreapta față.
Deja mă aflam în criză de timp, așa că am întrebat dacă mai este nevoie de aportul meu, domnișoara care a intervenit o dată cu mine a spus că a oferit toate datele necesare, așa că am luat bagăjelul și hop țop în prima mașină, cu toată aventura povestită mai sus am ajuns la gară exact la 13:55, timp cât să îmi iau o apă minerală și să îmi trag sufletul.
De reflectat asupra nepăsării celor din mașina 2-43M? Nop...este ceva normal, care frizează bunul simț, dar democrația a venit la pachet și cu nesimțire, este ceva generalizat, ne naştem cu bun simţ, dar prin nivelul educaţiei acumulăm sau pierdem din el, adaptat pentru nivelul de înțelegere al fiecăruia, dobândim și politeţea care implică generozitate, simţ al dreptăţii, al frumosului, decenţă și chiar eleganţă!

marți, 26 mai 2015

ASHES TO ASHES...DIN CENUSA SUNTEM, IN CENUSA NE INTOARCEM



Necruţător i-a fost sorocul
În clipa-aceea-afurisită,
E prima lui nereuşită
Când n-a putut să stingă focul!


SACRIFICIUL NU SE UITA,
DOAR CADE ÎN UITAREA SEMENILOR






        -  „Atențiune! Detașament, pe platou, în linie pe trei rânduri, ADUNAREA!”, comanda sună ca o pocnitură și imediat începe o scurtă vânzoleală din care apar două formații impecabil aliniate. O persoană din afara sistemului militar ar fi destul de impresionată, dar pentru noi este ceva normal, ceva intrat în cotidian. Ofițerul aflat în fața noastră are o ținută ireproșabila și privește atent la noi cu o privire mai mult de cât iscoditoare, vorba aceea „Laser frate” are un corespondent perfect în privirea acestuia, parcă trece prin fiecare din noi.
    -  „Șefii G.I.S. , luați comanda gărzilor de intervenție și executați inspecția... ”și comenzile urmează cursul obișnuit, sunetul cuvintelor „Am înțeles” răsună foarte amplu, bărbătesc și se succed rapid.
   -   „Gărzi, drepți! Gărzi, la stânga! Pentru verificarea tehnicii de intervenție, a accesoriilor și materialelor, la garaj pas alergător MARȘ! ”, și așa începem rutina caracteristică unităților operative de pompieri.
Un gând mă face să privesc în timp și să dau frâu liber imaginației de care nu duc lipsă.
Aceeași rutină a fost și în data de 25.05.2010, locul de desfășurare? Platoul de instructie de la Detașamentul de Pompieri Dămăroaia, printre chipurile debordând de tinerețe, senine, zâmbitoare și puse pe șagă, se strecoară o nepoftită cu care în nebunia noastră facem adevărate pariuri, este ea, fandosita și fitzoasa Moarte, hâdă, neiertătoare, cu un zâmbet răutacios.             
Cu mișcări parcă șchiopătate dar ferme și precise, se cocoață mai ceva ca o beizadea undeva de unde poate privi pe fiecare din cei aflați pe platoul unității.
Îngerii militarilor își desfac grandioasele aripi pentru a le face scut, dar în fața ei, totul devine cenușă și nimic. Fixează cu un rânjet câteva chipuri și rămâne cu privirea parcă suspendată undeva pe chipul unui tânăr, este Ionuț, Ungureanu Ionuţ-Cristian.               
Făptura întunecată moșmondește ceva prin mantia întunecată și scoate un raboj unde scrijelește stângace ceva, o sclipire sinistră, parcă diavolească îi luminează ochii lipsiți de expresivitate, mormăie ceva abia auzit și îngerii cad în genunchi... oare Dumnezeu vede această urâciune?
Ziua trece imperturbabilă, se lasă ușor întunericul și undeva, spre nord, se vede cerul de un roșu nefiresc, parcă soarele ar vrea sa nu permită nopții să se aștearnă. Mai trec câteva ore, este ora 02:30, militarului aflat în postul de pază din fața unității i-a venit schimbul, se aud câteva dialoguri și râsete, apoi liniștea se întoarce să troneze în întuneric. Se aude ceva ca un fâlfâit de aripi, iar liniștea revine. În dormitorul unității, lângă un pat, un înger îngenunchiat plânge scăldând în lacrimi un chip de copil.
Un vuiet sparge liniștea nopții, alarma răsună ca un tânguit de jale, zgomotul ușilor trântite, tropăitul bocancilor, comenzile urlate și duduitul motoarelor nu te mai lasă să gândești limpede, este nebunia alarmei de intervenție, adrenalina îți dă aripi și te poartă unde nici cu gândul nu gândești. Este un vacarm de nedescris, cu girofaruri și sirene mașinile demarează în trombă, lăsând în urmă un nor de fum sufocant, undeva pe una din masini se vede tronând, ca o zeita nebuna, cu hainele fluturand in vant, dar calmă, rece și indiferentă Moartea.



,,Nimeni nu ştie cum a murit Ungureanu. Nimeni nu ştie pentru că Ungureanu a murit singur. Au putut să intre abia peste câteva ore, făcând un culoar de siguranţă cu furtunurile, printre focarele care ardeau. Când l-au găsit, avea piciorul drept rupt şi capul şi mâinile carbonizate. Nu mai avea nici mască de oxigen, nici cască. Butelia din fibră de sticlă a aparatului de respirat era deformată de la căldură. Dacă ar fi explodat, n-ar mai fi găsit nicio urmă din el.
Avea mâinile strânse la piept, de parcă s-ar fi apărat de ceva, dar nu era nimic pe el, nicio grindă, niciun perete.
La Valea Mare, Ionuţ e omniprezent. Camera lui e un altar cu nenumărate fotografii în ramă – serios în toate în afară de una, în care e în uniforma de instrucţie, în curtea subunităţii, şi zâmbeşte. Lucrurile lui – televizorul, orga la care învăţase singur să cânte, telefonul – sunt puse sub masa din cameră şi nu se atinge nimeni de ele. Le-au fost aduse toate în ziua înmormântării, din apartamentul pe care Ionuţ îl împărţea cu un coleg. Plus un pat, haine, uniforme, chiar şi mâncarea pe care i-o făcuseră pachet şi din care nu apucase să mănânce. ”