ASHES TO ASHES...DIN CENUSA SUNTEM, IN CENUSA NE INTOARCEM

„Necruţător i-a fost sorocul
În clipa-aceea-afurisită,
E prima lui nereuşită
Când n-a putut să stingă focul! ”

SACRIFICIUL NU SE UITA,

DOAR CADE ÎN UITAREA SEMENILOR

        -  „Atențiune! Detașament, pe platou, în linie pe trei rânduri, ADUNAREA!”, comanda sună ca o pocnitură și imediat începe o scurtă vânzoleală din care apar două formații impecabil aliniate. O persoană din afara sistemului militar ar fi destul de impresionată, dar pentru noi este ceva normal, ceva intrat în cotidian. Ofițerul aflat în fața noastră are o ținută ireproșabila și privește atent la noi cu o privire mai mult de cât iscoditoare, vorba aceea „Laser frate” are un corespondent perfect în privirea acestuia, parcă trece prin fiecare din noi.

    -  „Șefii G.I.S. , luați comanda gărzilor de intervenție și executați inspecția... ”și comenzile urmează cursul obișnuit, sunetul cuvintelor „Am înțeles” răsună foarte amplu, bărbătesc și se succed rapid.

   -   „Gărzi, drepți! Gărzi, la stânga! Pentru verificarea tehnicii de intervenție, a accesoriilor și materialelor, la garaj pas alergător MARȘ! ”, și așa începem rutina caracteristică unităților operative de pompieri.

Un gând mă face să privesc în timp și să dau frâu liber imaginației de care nu duc lipsă.

Aceeași rutină a fost și în data de 25.05.2010, locul de desfășurare? Platoul de instructie de la Detașamentul de Pompieri Dămăroaia, printre chipurile debordând de tinerețe, senine, zâmbitoare și puse pe șagă, se strecoară o nepoftită cu care în nebunia noastră facem adevărate pariuri, este ea, fandosita și fitzoasa Moarte, hâdă, neiertătoare, cu un zâmbet răutacios.             
Cu mișcări parcă șchiopătate dar ferme și precise, se cocoață mai ceva ca o beizadea undeva de unde poate privi pe fiecare din cei aflați pe platoul unității.

Îngerii militarilor își desfac grandioasele aripi pentru a le face scut, dar în fața ei, totul devine cenușă și nimic. Fixează cu un rânjet câteva chipuri și rămâne cu privirea parcă suspendată undeva pe chipul unui tânăr, este Ionuț, Ungureanu Ionuţ-Cristian.               
Făptura întunecată moșmondește ceva prin mantia întunecată și scoate un raboj unde scrijelește stângace ceva, o sclipire sinistră, parcă diavolească îi luminează ochii lipsiți de expresivitate, mormăie ceva abia auzit și îngerii cad în genunchi... oare Dumnezeu vede această urâciune?

Ziua trece imperturbabilă, se lasă ușor întunericul și undeva, spre nord, se vede cerul de un roșu nefiresc, parcă soarele ar vrea sa nu permită nopții să se aștearnă. Mai trec câteva ore, este ora 02:30, militarului aflat în postul de pază din fața unității i-a venit schimbul, se aud câteva dialoguri și râsete, apoi liniștea se întoarce să troneze în întuneric. Se aude ceva ca un fâlfâit de aripi, iar liniștea revine. În dormitorul unității, lângă un pat, un înger îngenunchiat plânge scăldând în lacrimi un chip de copil.

Un vuiet sparge liniștea nopții, alarma răsună ca un tânguit de jale, zgomotul ușilor trântite, tropăitul bocancilor, comenzile urlate și duduitul motoarelor nu te mai lasă să gândești limpede, este nebunia alarmei de intervenție, adrenalina îți dă aripi și te poartă unde nici cu gândul nu gândești. Este un vacarm de nedescris, cu girofaruri și sirene mașinile demarează în trombă, lăsând în urmă un nor de fum sufocant, undeva pe una din masini se vede tronând, ca o zeita nebuna, cu hainele fluturand in vant, dar calmă, rece și indiferentă Moartea.

http://www.decatorevista.ro/post-mortem/

,,Nimeni nu ştie cum a murit Ungureanu. Nimeni nu ştie pentru că Ungureanu a murit singur. Au putut să intre abia peste câteva ore, făcând un culoar de siguranţă cu furtunurile, printre focarele care ardeau. Când l-au găsit, avea piciorul drept rupt şi capul şi mâinile carbonizate. Nu mai avea nici mască de oxigen, nici cască. Butelia din fibră de sticlă a aparatului de respirat era deformată de la căldură. Dacă ar fi explodat, n-ar mai fi găsit nicio urmă din el.

Avea mâinile strânse la piept, de parcă s-ar fi apărat de ceva, dar nu era nimic pe el, nicio grindă, niciun perete.

La Valea Mare, Ionuţ e omniprezent. Camera lui e un altar cu nenumărate fotografii în ramă – serios în toate în afară de una, în care e în uniforma de instrucţie, în curtea subunităţii, şi zâmbeşte. Lucrurile lui – televizorul, orga la care învăţase singur să cânte, telefonul – sunt puse sub masa din cameră şi nu se atinge nimeni de ele. Le-au fost aduse toate în ziua înmormântării, din apartamentul pe care Ionuţ îl împărţea cu un coleg. Plus un pat, haine, uniforme, chiar şi mâncarea pe care i-o făcuseră pachet şi din care nu apucase să mănânce. ”