Rataciri ale sufletului

Ciudat sau nu, dar nu ştiu cum să încep...de obicei sunt inovator în momentele de rătăcire sentimentală, meşteşugul aşezării cuvintelor în pagină astfel încât să ducă la naşterea unei poveşti, nu îmi este necunoscut.
În urma cu cca 17-18 ani eram un mic scriitor, asta mulţumită tatălui meu care a ştiut să îmi insufle dragostea de carte, gândirea echilibrată şi respectul pentru semeni...astăzi când aştern aceste rânduri, din păcate tatal meu nu mai este printre noi, golul lasat de el îl resimt din ce în ce mai apăsător, sunt momente când îmi vine să urlu precum o fiară rănită durerea provocată de dispariţia s-a prematură ... dragostea pentru carte s-a stins şi ea aidoma unei mici şi pâlpâitoare flăcări de candelă, aflate în altarul unei biserici de mult părăsite,  iar gândirea echilibrată şi respectul pentru semeni este dominat de instinctul de supravieţuire, acesta fiind în mare parte moştenit de la mama, o femeie extrem de aprigă, fără veleităţi diplomatice.
Este ora 4 dimineaţa şi somnul meu a zburat precum o nălucă undeva în întunericul nopţii reci de septembrie, am sentimentul că fac parte din lumea poeziilor lui Bacovia ... lipsa unei partenere care să aibă nevoia pregnantă de atenţie, protecţie, loialitate şi dragoste din partea mea poate motiva acest sentiment, relaţiile pasagere sunt doar panacee cu efect asemănător cu cel al etnobotanicelor . 

Deşteptarea din această dimineaţă a semănat cu un mic cutremur, la bază fiind un vis care a părut aşa de real prin derularea lui, încât lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi nu reuşeam să opresc spasmele din piept. 

Visul era legat de o întâmplare petrecută dacă nu mă înşel în iarna lui 2007-2008, în perioada respectivă am primit ordin de la comandantul unităţii unde îmi desfăşor activitatea, pentru executarea unei recunoaşteri la un orfelinat de copii ce se afla la acea dată în raionul nostru de intervenţie.

În timp ce vizitam obiectivul alături de personalul administrativ, am observat în una din încăperi un personaj care făcea notă discordantă cu profilul aşezământului, o bătrânică gârbovită de anii ce îi purta în spate, pe cap avea o broboadă ce îmi amintea de  copilărie şi de bunica maternă, nasul puţin acvilin susţinea o pereche de ochelari cu o ramă extrem de groasă, degetele de la mâini aveau pielea aproape străvezie, erau noduroase şi deformate, iar pe braţul stâng îi atârna stingheră o gentuţă scorojită şi roasă de trecerea timpului.

Această persoană, se zbătea să treacă printre micuţii aflaţi în respectiva încăpere chinuindu-se cu o bucată de sfoară să măsoare cu greu, mânuţele şi picioruşele năzdrăvanilor care nu aveau stare. Am întrebat pe cei care mă însoţeau cine este şi ce anume rol îndeplineşte respectiva bătrânică acolo. Administratorul mi-a explicat că bătrânica vine de cca. 3 ani în preajma Crăciunului şi împleteşte cu ajutorul andrelelor, diverse  lucruşoare pentru copii din aşezământ...şi toate astea dintr-o pensie amărâtă de cca. 180 lei.

Nu îmi venea să cred, mai ales că salariile în acea perioadă erau de-a dreptul nesimţite comparativ cu pensia pe care o primea amărâta aceea, care se chinuia să ofere ce putea din puţinul său acelor suflete plăpânde şi neajutorate. Am privit-o puţin absent, strângând aproape imperceptibil din buze şi gândindu-mă că societatea noastră este una fără suflet, anostă şi imorala...la un moment dat ochii mei au întâlnit privirea sa, ochii îi erau extrem de expresivi şi emanau o blândeţe nedisimulată, ceva asemănător unei rugi tânguitoare, încât am fost nevoit să privesc jenat în podea.

La câteva zile a trebuit să revin pentru ridicarea unor planuri ale obiectivului, am făcut deplasarea la orfelinat şi acolo am regăsit-o pe respectiva bătrânică, adusese în gentuţa mai sus amintită lucruşoarele pentru copilaşi, de această dată am urmărit privirea sa cu insistenţă, ochii săi erau reci, cu tente albăstrui-violete şi sclipiri metalice, dar foarte limpezi, iar chipul său era extrem de palid.

M-am apropiat de dânsa şi am întrebat-o dacă se simte bine şi dacă are nevoie de o mînă de ajutor, aşa mi-a depănat pe un ton plin de obidă,  cum proprii ei copii au dat-o afară din locuinţă, cum îi adresează cuvinte grele de ocară când încearcă să revină acasă, cum locuieşte ca un om al străzii undeva în curtea unei foste fabrici dezafectate, într-o magazie pe care a amenajato destul de greu la cei 97 de ani pe care îi ducea în spate.

Pragul aşa zisei case nu era călcat decât de una din bucătăresele orfelinatului şi de  nepoţelele bătrânei, 2 fetiţe cu vârste între 5 şi 8 anişori, acestea conform spuselor unuia din paznicii de la orfelinat, veneau în fiecare amiază şi se agăţau de hainele bătrânei pentru a fi nedespărţite de dânsa.

Am plecat cam zăpăcit, mi se părea că tot ce auzisem este o minciuna, ceva lipsit de realitate, fabulat. Fabrica dezafectată era situată la cca. 400-500 de metri de orfelinat, aşa că am mers să văd cu ochii mei care este realitatea, să mă conving … şi întradevăr aşa era, trăia acolo chinuită, vai de sufletul său sărman, într-o fostă magazie unde avea pentru a se încălzi un godin din fier ruginit şi plin de găuri, pe jos câteva bucăţi de preş acopereau timid goliciunea pământului, într-un colţ erau câteva navete din plastic şi pe ele o saltea zdrenţuită, un cearceaf şi o pătura foarte curate încercau să mascheze salteaua, pe pereţi erau câteva fotografii înegrite de timp şi de fumul pe care îl scotea rabla aceea de godin, dar care păstrau neatinse imaginea şi expresivitatea persoanelor imortalizate, într-un alt colţ se „odihnea”un scaun care din fabricaţie avea 4 picioare dar îndelungata folosinţă îl lăsase doar în 3 picioare, pe o măsuţă erau câteva felii de pâine uscată, o cană din lut în care era puţin lapte, o lampă pe gaz (ceva ce nu mai văzusem din 1989) şi un cuţit cu o lamă care prinsese şi vremuri mai bune. Per total o imagine demnă de poveştile lui Hans Christian Andersen, dar care prin realitatea prezentă m-a izbit precum un ciocan.

Când am ajuns la unitate am făcut apel la bunăvoiţa comandantului, pentru a permite o chetă de la colegi pentru respectiva bătrână, mai ales că abia intraseră în conturile tuturor prime şi banii pentru echipament, astfel toţi eram "în bani"…şi uite aşa am strâns cam 600 lei (asta în cca.1 săptămână), am plecat să îi duc bani în dimineaţa când am ieşit din tură, eram obosit, avusesem o tură groaznică, o noapte de calvar cu 3 case care arseseră undeva pe Pâncota în sectorul 2,  un apartament situat pe Şos.Pantelimon într-un bloc la etajul 8 în care se făcuse scrum toată agoniseala proprietarilor, fumul încă îl simţeam în plămâni, părul îmi era uşor ars şi mirosea a pârlit, uniforma care de obicei este impecabilă pe mine era uşor şifonată, cu un miros caracteristic mediului pompieristic, cu mine a mers şi un coleg care avea un pachet destul de voluminos cu hrană şi haine donate de colegi.

Am ajuns in jurul orei 10 dimineaţa, zăpada ajungea undeva deasupra bombeului bocancilor, în curtea fostei fabrici nici o mişcare nu trăda că ar locui cineva acolo, uimitoare era şi liniştea de pe stradă, mai ales că în noaptea acelei zile urma să sărbătorim trecerea în noul an, undeva în spatele clădirilor dezafectate se auzea ceva asemănător unui urlat lugubru de câine părăsit, vântul şuiera uşor dar tăios şi soarele parcă nu exista, am strigat de câteva ori şi neprimind răspuns iar vântul şi gerul făcându-şi de cap cu feţele noastre, am încercat uşa magaziei, era descuiată, am strigat uşor şi am pătruns înauntru....o linişte apăsătoare ne-a întâmpinat, înăuntru nu mai era decât godinul rablagit, câteva zdrenţe împrăştiate pe jos, chiştoace de ţigări şi salteaua cea zdrenţuită aruncată lângă unul din pereţi, undeva pe scaunul cu 3 picioare se vedeau urmele unor lumânari topite şi o candelă pe jumătate arsă.
Am ieşit afară îndreptându-ne către orfelinat, chiar am aruncat o glumă peste umăr către coleg, spunând că bătrâna s-a mutat la unul din apartamentele de la Planorama şi că ne aşteaptă cu vin fiert uşor aromat cu scorţişoară.

La intrare ne-a întâmpinat paznicul pe care colegul la "interogat" rapid dacă ştie unde este mamaia Mărioara, răspunsul primit a avut darul să mă năucească precum pumnul unui boxer de categorie grea, am sughiţat scurt de câteva ori încercând să îmi potolesc lacrimile, organismul nu mai asculta de comenzile mele, lacrimile au început să se prelingă pe obraji înodându-se în barbă şi îngheţând parţial din cauza gerului, am întors uşor spatele asistenţei şi din poziţia dreaptă cu umerii galonaţi cu grade de militar încercat în diverse situaţi limită, am sfârşit prin a mă încovoia uşor, aplecându-mă sub greutatea sentimentului de neputinţă, parcă în acel moment timpul sa oprit în loc....simţeam de parcă viaţa mea nu mai avea rost......aşteptam un semn de la divinitate, aş fi preferat să se deschidă pământul şi să dispar în hăul creat...sărmana murise cu 2 nopţi înainte, a gasit-o dimineaţa una din femeile de la bucătăria orfelinatului...degerase...lângă ea au găsit două gheme de lână, o pereche de şosete şi în mâinile reci o pereche de andrele metalice cu o porţiune lucrată de fular, lucrase până în momentul morţii pentru acei copii neajutoraţi, una din femei susţinea cu voce tare, că andrelele i-au dat senzaţia că sunt crescute din palmele bătrânei în momentul în care a încercat să le ia....Am intrat în orfelinat, bucuria şi veselia erau la ele acasă, micuţii ţopăiau, cântau şi se învârteau în jurul unui brad împodobit, era doar cu câteva ore înaintea revelionului, am vorbit cu administratorul aşezământului şi am procedat la efectuarea donării acelor banii în favoarea copiilor ca fiind din partea respectivei bătrâne.

La câteva zile am încasat salariul şi am mers la un magazin de unde am cumpărat mănuşi, fulare, căciuliţe şi ciorăpei de cca. 200 lei (nici eu nu stăteam pe roze cu banii, doar ce trecuse revelionul cu cheltuielile aferente), le-am dus acolo ajutat de o prietenă care este angrenată mai mereu în diverse proiecte, acţiuni de voluntariat şi binefacere.

Nu cred că există mulţumire mai mare decât vederea feţişoarelor acelea micuţe, ochişorilor aceia strălucitori şi jucăuşi, extrem de miraţi când au văzut că a venit nenea "pompelu" cu o tanti şi le dă de "îmblăcat"...a fost unul din cele mai impresionante momente din viaţa mea, o viaţă destul de searbădă şi fără realizari demne de a fi menţionate...să vezi o viaţă care se duce anonimă şi însingurată în lumea de dincolo şi alte vieţi care se zbat pentru supravieţuire, care cresc şi se dezvoltă fără a avea posibilitatea să spuna cuiva "mamă"sau "tată".

Am încercat sa aflu unde este mormântul bătrânei, dar cei de la regia cimitirelor au ridicat din umeri justificând ceva de genul "Bă nene la câţi  morţi găsim pe strazi şi nu au pe nimeni care să îi caute, cine ştie unde o fi îngropată”.

În următorul an am fost la orfelinat de câteva ori, ultima dată exact în ziua revelionului, împreună cu încă 3 colegi din cadrul unităţii, am dus fiecare ce a considerat util pentru a face viaţa copiilor puţin mai bună. Am încercat să merg în fiecare an în preajma sărbătorilor, din pacate nu mai este aşa uşor să îi ajut, statul ne-a cam pus cu „botul pe labe”, tăierile salariale au avut efecte permanente asupra bugetului propriu, o parte din acei copii au plecat din orfelinat, unul a ajuns anul acesta  îndrumat de mine la şcoala de agenţi de poliţie de la Câmpina, peste ceva timp va fi unul din reprezentanţii legii, gata să sacrifice viaţa proprie pentru apărarea semenilor săi.

Dacă am reuşit sau nu să vă captez atenţia cu aceste rânduri, este mai puţin important, relevant este că bunătatea noastră poate face adevărate minuni pentru cei neajutoraţi, poate aduce alinare, bucurie şi linişte indiferent de domeniul în care ne desfăşurăm activitatea.